Geneza 2:4 - 25 | Itinerar Biblic | Episodul 12

Itinerar Biblic

Bun găsit tuturor! Vă mulțumim pentru atenția acordată acestui program, și sperăm ca beneficiile spirituale să fie pe măsura investiției dvs. de timp, atenție și interes.

Chiar dacă majoritatea știți, o spun pentru toți: suntem încă la startul parcurgerii Scripturii, mai precis în prima carte – Geneza... Primul capitol este o relatare parcă pe scurt și-n fugă (abreviată) a Creaţiei. Asta și pentru că Dumnezeu vrea parcă să ajungă mai repede la ce-L interesează cel mai mult – omul. Omul este pus în centrul creaţiei. Restul constituie doar cadrul în care va fi pus acest om.

Vă mai reamintesc că – atunci când redă Cuvântul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt înfățișează uneori succint faptele şi adevărurile, pentru ca apoi să revină asupra lor, evidenţiindu-le pe cele mai importante, şi elucidând multe…

Ei bine, în acest al doilea capitol tema reluată este crearea omului. După ce în primele versete este stabilit principiul inviolabil și cu majore consecințe al zilei de odihnă, Dumnezeu recapitulează (tot pe scurt) în următoarele trei versete (4, 5 şi 6 din Geneza 2) ceea ce s-a întâmplat în primele cinci zile ale creaţiei. Devine astfel tot mai clar că acest univers vast și durabil în care trăim a suferit teribil la un moment dat... ceva s-a întâmplat cu el şi cu o mare parte din creaţie. Dumnezeu intervine, însă, Duhul Său Se mişcă ordonator și regenerator – şi-n loc de haos apare cosmos.

Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. (Gen. 2:4)

Sensul cuvântului tradus aici prin „istoria” desemnează familii. Cartea Geneza nu este doar cartea începuturilor, ci este şi cartea familiilor. Deci o altă formulare a acestui verset ar fi: „Acestea sunt familiile cerurilor şi ale pământului, când au fost făcute, în ziua în care Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”

Continuăm cu următoarele două versete (5 și 6) din Geneza 2:

În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ, şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. (Gen. 2:5-6)

Toate acestea erau cu mult timp înainte de apariţia omului pe pământ şi acum putem începe să descoperim scopul lui Dumnezeu din capitolul 1. În capitolul 1, și-n versetele de aici ce-l reiterează, Dumnezeu pregătește o casă pentru omul pe care avea să-L facă. Acum Dumnezeu Se pregăteşte să-L plămădească și să-l plaseze pe om în cadrul pe care i l-a pregătit.

În primul capitol am luat notă de faptul că... nu exista nimic... şi că, la un moment dat, ceea ce era anorganic a luat fiinţă. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Următorul pas în procesul de creaţie a fost crearea organicului, adică a vieţii. Am văzut acest lucru în versetul 21, unde se spune că Dumnezeu a creat peştii cei mari şi toate celelalte vieţuitoare. El a creat (felurit și funcțional) regnul animal, și se pare că regnul vegetal nu fusese distrus, astfel că la vremea re-creaţiei, sămânţa era deja în pământ. Nu vreau să fiu categoric, dar aşa pare să se subînţeleagă aici. Așa cum am mai spus, Dumnezeu ne-a spus foarte puţine în această privinţă. Apoi, omul este pasul următor în creaţie, de fapt încununarea acesteia. Nu găsim nicăieri o tranziţie naturală, şi evoluţia nu poate desfiinţa prăpastia peste care ar trebui trecut pentru a înțelege apariţia lui Homo sapiens pe pământ. Deci pământul a fost pregătit pentru apariţia omului.

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Gen. 2:7)

Aceasta este metoda prin care a fost creat omul şi, din nou, ne sunt oferite extrem de puţine amănunte. Din punct de vedere fizic, putem spune că omul a fost luat din pământ. Este interesant de ştiut faptul că trupul omenesc are în componență cincisprezece sau şaisprezece elemente chimice. Aceleaşi elemente chimice se regăsesc și în materia numită pământ. Partea fizică a omului a fost luată din ţărâna pământului.

Dacă ar fi să fim reduşi la elementele chimice separate din care suntem alcătuiţi, am valora foarte puţin din punct de vedere financiar. Obişnuiam să spun că vreo câțiva dolari, dar inflaţia modifică permanent această valoare, oricum scăzută. Oricum, suntem foarte ieftini, puțin costisitori prin prisma valorii trupului nostru fizic, pentru că suntem făcuţi din ţărâna pământului.

Dar omul este mai mult decât trup, mai mult decât ţărână! Da, din punct de vedere fizic, este ţărână şi se va întoarce în ţărână, dar această țărână a fost înnobilată când Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Dumnezeu a suflat în el „suflare de viaţă”. Dumnezeu i-a dat omului viaţă de ordin fizic și psihologic, şi apoi i-a dat viaţă de ordin spiritual. Cu alte cuvinte, omul este adus într-o relaţie minunată cu Creatorul său. Are în fiinţa sa capacitatea de a se raporta la Dumnezeu, și acesta este lucrul care, după câte ştim noi, îl deosebeşte pe om de toate creaturile care se găsesc în universul lui Dumnezeu. (Nu uităm, desigur, îngerii – dar ştim atât de puţine despre ei!)

Evoluţioniştii teişti spun că omenirea a evoluat până în acest punct, şi apoi Dumnezeu a început să lucreze cu acest produs al evoluţiei. Totuşi, nicio formă a teoriei evoluţiei nu poate să ofere o explicaţie pentru limbajul omului, pentru conştiinţă sau pentru caracterul individual al omului. Acestea sunt trei aspecte cu care teoria evoluţiei are de furcă. Este foarte uşor să iei oasele unui om şi să le compari cu oasele unui antropoid (poate o maimuţă) sau cu cele ale unui cal. Sunt convins că există similarităţi, dar sigur există şi mari deosebiri. Mă aştept să fie o anume asemănare pentru că aceste creaturi trebuie să se mişte în acelaşi mediu în care ne mişcăm şi noi, ca fiinţe omeneşti, aşa că ar trebui să fie cam acelaşi cadru. De exemplu, este o asemănare uimitoare între şasiul unui automobil Ford şi cel al unui Chevrolet, dar n-ar fi bine să le spunem asta celor de la General Motors sau celor de la Ford Motors! Ei ne-ar spune că este o deosebire remarcabilă între cele două componente. Dar dacă te uiţi cu ochi de amator la şasiu, vezi că seamănă foarte bine. Trebuie să porneşti de la ceva fix pe care să poţi pune patru roţi, câte una la fiecare colţ, şi trebuie să fie dreptunghiular, într-o oarecare măsură... Păi cum?! Doar orice maşină, fie ea Ford sau Chevrolet, se va înțepeni în trafic la ora cinci după-amiaza! Redevenind serioși, o maşină trebuie să fie în stare să se miște, să fie corect și complet articulată, și trebuie să aibă un motor care s-o pună în mişcare. Da, există similarităţi între automobile, dar asta nu înseamnă că au ieşit toate de pe aceeași bandă de montaj.

Sunt de părere că o astfel de exagerare s-a aplicat pentru comparaţia dintre om şi celelalte creaturi. Omul este o creatură diferită. Dumnezeu a suflat în om suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu. Animalele au viață prin sânge, dar doar omul are suflet și duh! Omul este făcut în chip minunat, mi-aș permite să spun: înfricoşător de minunat... şi ar trebui să reţinem acest lucru!

Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. (Gen. 2:8)

N-aş putea spune unde se afla cu exactitate grădina Edenului. Sunt sigur că pe undeva în Valea Tigru-Eufrat (s-ar putea să fie chiar toată valea!) La origini, zona aceea era foarte fertilă, de fapt încă este. Face parte din aşa-numită „semilună fertilă”. Într-o vreme, locuitorii acestei regiuni nici măcar nu plantau seminţe în pământul acela; doar recoltau ceea ce creştea de la sine. Probabil că această zonă va redeveni punctul central al pământului într-o bună zi!

Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. (Gen. 2:9)

Aici sunt menţionaţi pomi cu totul deosebiţi: „pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Nu pot spune prea multe despre ei pentru că nu mai există astăzi; au fost scoşi din scenă. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ, a făcut să crească tot felul de pomi şi observăm că erau „plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”. Avem aici şi frumuseţe şi utilitate, calităţi armonios combinate. Este ca şi cum ai merge într-un magazin de mobilă şi vânzătorul ţi-ar spune: „Această frumoasă piesă de mobilier este și foarte practică!” Acesta era aspectul important în grădina Edenului – pomii de acolo era foarte frumoşi, dar erau şi utili. Aveau fructe cu gust bun. Cred că mai există și azi, pe pământul unde trăim, ceva din această frumuseţe combinată cu utilitatea. În ciuda blestemului adus de căderea omului în păcat, a faptului că au apărut spinii şi buruienile, tot mai putem vedea destulă frumuseţe, și multă rodnicie... Îmi aduc aminte de prima mea vizită într-un loc numit Hana, pe insula Maui, în Hawai. N-am văzut niciodată peisaje și vegetaţie mai frumoase. Nu pot fi descrise în cuvinte. Erau acolo cocos, papaya, hibiscus, bananieri, bambuşi... Iar în mijlocul cocotierilor se înălţa o bisericuţă pe care o construiseră misionarii. Am fost uluiţi de atâta frumuseţe. Aşa de puternic a fost sentimentul, încât l-am rugat pe ghid să facem o pauză, să ne plecăm capetele în rugăciune, iar un membru al grupului ne-a condus în rugăciune. Am fost privilegiaţi că am putut vedea locul acela splendid. Cât de frumoasă trebuie să fi fost grădina Edenului, pe un pământ nepervertit de păcat!

Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul. (Gen. 2:10-14)

Râul din Etiopia (ţara Cuş) ar putea fi Nilul, iar Hidechel ar fi Tigrul.

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. (Gen. 2:15)

Omul deținea autoritatea, şi forţele naturii răspundeau la chemarea şi porunca sa. Dar intervine și o condiționare impusă celui investit cu autoritate peste creație:

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit. (Gen. 2:16-17)

Dumnezeu nu a vrut ca omul să moară, dimpotrivă – îl atenționează ce are de făcut ca să nu se întâmple asta! Și practic această condiție reprezintă o piatră de încercare pentru om. El are liberul arbitru, are libertatea de a alege... şi privilegiul creează totdeauna responsabilitate. Aceasta este o axiomă, un adevăr care nu trebuie demonstrat. Omul acesta, care a fost înzestrat cu liberul arbitru, este pus la încercare pentru a se vedea dacă va asculta sau nu de Dumnezeu.

Unii comentatori au avansat ideea că rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului era otrăvitor. Iertați-mă, dar eu cred că era fructul cel mai bun din grădină!

„...în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Ne amintim că şi în om se regăseşte o trinitate şi că moartea lui comportă trei aspecte. Primul om nu a murit din punct de vedere fizic decât peste mai bine de nouă sute de ani de la acest moment, deși Dumnezeu îi spusese: „în ziua în care vei mânca, vei muri” – iar el mâncase! Moartea înseamnă separare, iar Adam a fost despărţit de Dumnezeu din punct de vedere spiritual chiar din ziua în care a mâncat, putem fi siguri de acest lucru.

Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Gen. 2:18)

Dumnezeu a avut un scop când l-a pus pe om singur în grădină pentru o perioadă. A procedat astfel pentru a-i arăta că exista o nevoie, că el avea nevoie de cineva.

Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. (Gen. 2:19)

Credeţi-mă, omul dintâi trebuie să fi fost foarte inteligent, ca să dea nume tuturor animalelor! Un om cu simţul umorului a spus cândva că atunci când Dumnezeu a adus un elefant la Adam şi i-a spus: „Cum să-i spunem acestuia?”, Adam a spus: „Păi, arată mai mult a elefant decât oricare altul!” Şi da, aşa e.

Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească. (Gen. 2:20)

„Niciun ajutor” – adică cineva care să fie de acord cu el şi să-i răspundă, cineva care să-i fie partener, cealaltă jumătate a sa. Un bărbat este doar pe jumătate om realizat, până se căsătoreşte... şi este important să înţelegem acest lucru. Nu este scopul meu aici să promovez ideea de căsătorie, dar pot să spun că aceasta a fost intenţia și planul lui Dumnezeu atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie. Femeia trebuie să răspundă nevoilor bărbatului.

Despre apariția ei este vorba în următoarele versete:

Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. (Gen. 2:21-22)

Femeia este luată din Adam, din coasta sa. Dr. Matthew Henry a spus că Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din capul lui Adam, ca să-i fie superioară; nici din piciorul lui, ca să-i fie inferioară; ci a făcut-o din coasta lui, ca să fie egala lui, alături de el. Tocmai acesta este scopul: să fie jumătatea bărbatului. Acesta este lucrul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu când a spus: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri” și: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele!” Înseamnă că ea trebuie să răspundă înaintea lui, să dea socoteală înaintea lui. Soţia este cealaltă jumătate a lui, iar el este doar pe jumătate om, fără ea.

Credeţi-mă, Eva era frumoasă. Orice femeie frumoasă de astăzi a moştenit frumuseţea de la mama Eva. Nu-i lipsea nimic, era frumoasă în toate privinţele. Era deosebită, puteţi fi siguri de acest lucru! Şi era jumătatea lui Adam.

Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om.” (Gen. 2:23)

Cuvântul „femeie” din limba ebraică seamănă foarte mult cu cel pentru „bărbat”. Cuvântul pentru bărbat este „iş”, iar cuvântul pentru femeie este „işa”. Ea este cealaltă parte a bărbatului şi răspunde în faţa lui. Dumnezeu a intenţionat ca bărbatul să preia conducerea – pe el l-a creat primul – şi a creat-o pe femeie ca să-l urmeze. Bărbatul este înaintașul, atacantul – Dumnezeu l-a făcut în felul acesta chiar şi fizic – iar femeia este cea care răspunde, care reacţionează.

Nu-mi spuneţi, pur și simplu, că femeia trebuie să-şi iubească soţul. Dumnezeu nu spune asta. Dumnezeu spune că ea trebuie să reacţioneze. Dacă el îi spune: „Te iubesc”, atunci ea îi va răspunde: „Te iubesc”. Dacă un bărbat îmi spune: „Soţia mea este foarte rece”, acesta este un indiciu clar că el nu este un soţ aşa cum ar trebui să fie. Dacă el este un soţ aşa cum trebuie, ea va reacţiona, va răspunde, pentru că el este cel care trebuie să preia conducerea.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. (Gen. 2:24)

Cu alte cuvinte, omul este acum dedicat soţiei sale, în sensul că este responsabil pentru ea, nu mai este sub controlul părinţilor săi. Aş dori să observaţi bine acest aspect pentru că neascultarea lui aduce de foarte multe ori multe necazuri. Nu de puţine ori, pentru că soţul nu şi-a luat în serios această responsabilitate căsătoria a avut viaţă scurtă. Atunci când părinţii au intervenit între cei doi, din nou, au fost probleme. Cuplul este de acum responsabil pentru el însuşi iar soţul este responsabil pentru soţie.

Următorul verset este unul pe care-l citim cu oarece sfială, şi asta din cauza a ce se întâmplă în jurul nostru în ceea ce priveşte trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine. (Gen. 2:25)

Trupurile noastre sunt astăzi transformate în tot felul de lucruri, reclame, marfă, şi tot ceea ce minţile pervertite au putut inventa. Ne este teamă să mai vorbim despre astfel de lucruri, pentru că există atâtea care ne fac să ne ruşinăm. Deşi Scriptura nu spune acest lucru, eu cred că ei erau îmbrăcaţi într-un fel de lumină glorioasă. Aş putea spune că aceasta este cea mai frumoasă şi mai preţioasă relatare a facerii femeii şi a bărbatului; acesta chiar este un cuplu pe care Dumnezeu l-a unit. Dumnezeu a precizat unele lucruri pe care omul ar trebui să le facă, în ascultare faţă de El, şi unul dintre aceste lucruri este căsătoria. Căsătoria este una dintre legăturile pe care omul modern încearcă să le desfiinţeze: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” (Ps. 2:3). Ce încearcă omul să facă? Încearcă să scape de Dumnezeu, pentru că El a pus bazele căsătoriei!

La finalul capitolului 2, vă reamintesc subiectele sale principale: crearea omului, locul în care a fost aşezat, ocupaţia și responsabilitatea sa, condiţia care i se pune, nevoia lui de a avea pe cineva alături, iar apoi crearea femeii. Și aceasta a fost ce am avut a vă spune azi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim în episodul viitor, pentru că lucrurile nu doar că n-au rămas simple și frumoase, dar după cum veți constata – se complică... Până atunci însă, fiți liniștiți și binecuvântați – pe curând!