Geneza 4:5-26 | Itinerar Biblic | Episodul 15

Itinerar Biblic

Bun găsit tuturor! Cu ajutorul lui Dumnezeu înaintăm cu reflecția pe parcursul lecturii primei cărți a Bibliei – Geneza, cartea începuturilor (din perspectivă ideo-creștină). Geneza capitolul 3 ni se lămurește intrarea răului, rădăcina păcatului în omenire... iar în capitolul 4 vedem roadele acestuia. Aflăm astfel că, urmare a faptului că a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, omul nu suferă doar îmbătrânire și moarte; din cauza necredinţei şi a neascultării, omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a păcătuit în asemenea măsură, încât a atras asupra sa şi asupra rasei umane judecata Lui. Noi cei de astăzi împărtăşim aceeaşi natură umană, avem aceeaşi natură ca părintele nostru dintâi Adam, care ne-a transmis moştenirea unei naturi decăzute.

Acest lucru este evidenţiat în narațiunea despre urmașii lui Adam şi ai Evei. Primei perechi i s-au dăruit mai multe progenituri, dar la începutul capitolului 4 ne sunt prezentaţi doar primii doi: Cain și Abel... Crescând, aceștia s-au specializat în niște ocupații: primul era fermier și grădinar – lucra pământul, iar cel de-al doilea – creștea animale, era păstor. Iar la un moment dat, fiecare din ei L-au onorat pe Dumnezeu închinându-I jertfe din rodurile activității lor.

Și pentru că Scriptura ne spune că Dumnezeu a primit și-a privit diferit respectivele jertfe, oamenii tot încearcă să dibuiască sensurile atitudinii și rațiunii divine în acest caz. Dar nu trebuie ignorate sau uitate câteva adevăruri simple și evidente, dintre care menționez:

Atunci când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu el nu a venit prin credinţă, a venit prin puterea lui. Iar jertfa pe care a adus-o cu această atitudine neagă faptul că natura umană este rea.

Apoi, jertfa lui Cain a negat şi faptul că omenirea este despărţită de Dumnezeu. El s-a purtat ca şi cum totul ar fi fost în regulă.

Al treilea aspect pe care l-a negat Cain prin jertfa sa este faptul că omul nu-I poate oferi daruri lui Dumnezeu. Cain a simţit că poate.

Aceste atitudini se regăsesc sistematic de-a lungul istoriei omenirii, și nu-s străine – ba dimpotrivă! – nici umanității contemporane... Așa au stat de fapt lucrurile dintotdeauna cu perspectiva omului asupra sensului vieții și-asupra raporturilor cu divinitatea – care, și atunci când este admisă, este mai degrabă redusă la chipuri cioplite, pictate, turnate... o dumnezeire distantă și indiferentă, care ne lasă în ale noastre... iar jertfele aduse sunt ritualuri fără efect în plan pragmatic, sau în perspectiva vieții de dincolo...)

Conceptul de jertfă, și maniera de a le efectua/executa, atitudinea cu care sunt aduse, destinatarul acestor jertfe – sunt tot atâtea nuanțe care diferențiază închinarea de-a lungul timpului, pe meridiane și paralele, până în zilele noastre. Dacă ar fi să arate că a învățat ceva din greșelile primilor oameni, nimeni în zilele noastre – și cu atât mai puțin un creștin – nu ar trebui să plece de la premisa că este mai bun decât alţii. Ceea ce-ar trebui să ne definească și să ne smerească ar trebui să fie recunoașterea unei naturi pervertite, a unei firi decăzute... Iar cel ce se consideră creştin recunoaşte înainte de orice că este un păcătos (pentru că nu există om fără păcat!), şi că – având în vedere principiul divin că fără vărsare de sânge (fără jertfă) nu este iertare de păcat – are nevoie de o jertfă ispășitoare, de un sacrificiu, de Cineva care să moară în locul lui.

În acest sens, Noul Testament ne va lămuri definitiv, afirmând în repetate rânduri – precum apostolul Pavel, care în Romani 3:25 spune despre Hristos: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire...” Acelaşi Pavel adaugă însă mai încolo, în aceeași epistolă, constatarea tristă asupra a ceea ce au făcut de fapt oamenii: „pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu” (Rom. 10:3).

Aceasta este imaginea multora și din vremea noastră. Bieții oameni încearcă (prin ritualuri religioase, prin apartenenţa la o grupare, mișcare, biserică, sau prin tot felul de alte fapte, acțiuni sau demersuri), să devină acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Dar bunăvoința – și cu atât mai mult sfinţenia! – lui Dumnezeu nu pot fi cumpărate sau câștigate, ci sunt atribuite, și deci trebuie primite în condițiile Celui ce le generează și administrează! Sfinţenia Sa este unică, deplină şi desăvârşită – prin Hristos „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom 4:25). Cu alte cuvinte, a înviat pentru ca noi să fim socotiţi neprihăniţi. El a fost cel care S-a pus benevol, voluntar, în deplină cunoștință de cauză – pe Sine în locul nostru. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Același om care L-a cunoscut și urmat atât de bine pe Hristos, ap. Pavel, le va scrie și filipenilor (3:8-9): „ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

În sfârșit, după toate aceste considerații contextuale, continuăm lectura comentată a textului biblic, cu un pasaj din care înțelegem că Dumnezeu îi acordă o a doua şansă lui Cain:

Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Gen. 4:6-7)

De ce să fi fost oare Cain mânios? Pentru că este atât de mânios, încât îşi va omorî fratele. În spatele crimei premeditate se află întotdeauna mânia. Domnul Isus Hristos Mântuitorul nostru a spus că dacă eşti mânios pe fratele tău fără un motiv anume, eşti vinovat de crimă. Înaintea mâniei este gelozia, iar înaintea geloziei se află mândria. Nu există noţiunea de păcat comis din mândrie spirituală. Iacov a exprimat acest lucru astfel: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:15). Mânia lui Cain a condus la crimă, dar înaintea crimei au existat gelozia şi mândria.

Vedem în continuare cum tratează Dumnezeu acest caz. Îi spune lui Cain: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit...” Acest text s-ar traduce la fel bine prin „Dacă faci bine, vei atinge excelenţa.” Întâiul născut ocupa de obicei o poziţie privilegiată, iar Cain credea probabil că era pe punctul să-și piardă privilegiile acestei poziţii. Dar Dumnezeu îi spune că nu are de ce să se teamă că-şi va pierde poziţia, dacă face lucrurile bine. A face ce trebuie, în acest caz, însemna să aducă ceea ce Dumnezeu a primit din partea lui Abel: o jertfă care să indice faptul că recunoaște că și el este un păcătos şi că are nevoie de acceptarea lui Dumnezeu. Dar acest băiat este pur şi simplu mânios. De aceea Dumnezeu îl conștientizează și-l avertizează:

„Păcatul pândeşte la uşă.” Unii au interpretat aceste cuvinte ca însemnând de fapt: o jertfă pentru păcat se află la uşă, adică la uşă se află un miel. Are sens, întrucât acest lucru era adevărat, dar nu cred că este vorba de o jertfă pentru păcat aici. Nu a existat o jertfă pentru păcat până la acest moment, şi nici de la acest moment până la Moise, cel puţin nu găsim scris în Cuvântul Domnului. Găsim instrucţiuni pentru jertfa pentru păcat în cartea Leviticul. În prima parte a acestei cărţi găsim instrucţiuni pentru cinci tipuri de jertfe, iar una din ele este jertfa pentru păcat. Acest tip de jertfă nu a existat până nu a fost dată Legea. Acest lucru îl afirmă şi Pavel în Romani 3:20 „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”

Jertfele oferite până în acel moment erau arderi de tot. Iov, care a trăit înaintea lui Moise, aducea jertfe care erau arse pe altar, dar acelea nu erau jertfe pentru păcat. Cred că dacă vă uitaţi cu atenţie în Scriptură veţi vedea că aşa este.

Cain nu şi-a dat seama cât de vulnerabil este în faţa păcatului. Cred că atunci când Dumnezeu i-a spus: „Păcatul pândeşte la uşă”, El spunea de fapt că păcatul aşteaptă, ca o fiară sălbatică, momentul prielnic în care să sară asupra lui. Din acest motiv, Cain trebuia să aducă Domnului o jertfă pe care Dumnezeu să o accepte în locul păcatului său, un sacrificiu care să fie ca un indicator către jertfa lui Hristos, „nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.” (1 Ioan 3:12).

„Dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă.” A face bine însemna să aducă o jertfă de tipul celei pe care a adus-o Abel, o ardere de tot. Veţi vedea că şi Avraam aduce ca jertfe tot arderi de tot, întrucât până la legea lui Moise nu a putut exista noţiunea de păcat, adică păcatul nu putea reprezenta o încălcare a legii, până când aceasta nu a fost dată. Vedem astfel că Dumnezeu chiar l-a protejat pe Cain.

Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât. Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:8-9)

Acesta poate fi socotit un răspuns imprudent. Prin aceste cuvinte, Cain arată că acordă foarte puţin respect atât fratelui său, cât şi lui Dumnezeu. El încearcă să-şi ascundă acţiunile... or, Scriptura (de fapt Domnul Isus) spune că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.” (Mat. 10:26). Ar trebui să țineţi cont de asta, dacă aveţi păcate pe care le ţineţi ascunse. Ar fi mai bine să le rezolvaţi acum, căci oricum ele vor ieşi la iveală în prezenţa lui Dumnezeu. El ştie deja despre ele, aşa că aţi putea foarte bine să I le mărturisiţi. De fapt, mai bine zis: trebuie să faceți lucrul acesta, pentru că doar păcatele mărturisite, recunoscute, pentru care cereți iertare și de care vă debarasați – sunt iertate!

Or, aici îl vedem pe Cain pledând nevinovat, cu un ambiguu: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Ce răspuns imprudent! Dar Dumnezeu nu trece cu vederea, nu așteaptă ca pe făptaș să-l apuce remușcările, ci îl confruntă pe dată:

Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. (Gen. 4:10)

Autorul Epistolei către Evrei evocă imaginea din acest verset în textul din Evrei 12:24, unde vorbește: „de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.” Sângele lui Abel vorbeşte despre o crimă ce a fost comisă, sângele lui Hristos vorbeşte despre mântuire, despre salvarea noastră.

Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” (Gen. 4:11-12)

Până în zilele noastre pământul este blestemat din cauza păcatului omului. Blestemul acesta face ca pământul să nu fie roditor. În unele dintre cele mai bogate zone ale Pământului, există oameni care suferă de foame. Este nevoie de un mare efort şi de pricepere pentru a face ca acest pământ să dea roade din abundenţă. Este clar că sângele lui Abel strigă din pământ: sângele a fost vărsat în urma unei crime comise de fratele său.

Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.” (Gen. 4:13)

Am putea răsuci cuțitul în rană și să spunem: dacă pedeapsa era prea mare ca s-o poată îndura, de ce nu s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatul şi să se încreadă în mila Lui? Da, era mare și grea pedeapsa pentru el, dar Dumnezeu îi oferea şansa iertării, dacă s-ar fi întors la El!

Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorî.” (Gen. 4:14)

Cain afirmă că de-acum era nevoie să se ascundă de faţa Domnului, şi exact asta s-a întâmplat... Dar observaţi că Dumnezeu îl protejează, în mod neaşteptat – și vedem aici o mostră de generozitate, milă și îndurare divină: Dumnezeu îi oferă refugiu unui criminal.

Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. (Gen. 4:15)

Știu ce vreți să mă-ntrebați, de aceea vă spun din capul locului: Nu ştiu care este semnul lăsat de Dumnezeu! S-au făcut atât de multe speculaţii, încât nu cred că este cazul să adaug şi eu încă una! Dar este clar că Dumnezeu îl protejează pe Cain. Nu exista nicio lege dată până în acest moment. Cain este un păcătos, dar nu este un nelegiuit, întrucât nu fusese dată nicio lege (prescriptivă sau restrictivă) cu privire la crimă. Păcatul lui cel mai grav a fost faptul că nu a adus o jertfă care să poată fi primită de Dumnezeu. Natura lui era rea şi asta se vede în ce a adus înaintea lui Dumnezeu. Materializarea acestei naturi rele s-a evidențiat în crima pe care a comis-o!

Iar efectele, rodurile acestei naturi rele – nu puteau fi nici spectaculoase, nici plăcute: aflăm despre Cain că – așa cum anticipase – pleacă departe de faţa lui Dumnezeu, într-un soi de exil auto-impus (nu era asta recunoașterea crimei, într-un fel?!) şi îşi creează o civilizaţie fără Dumnezeu. Copiii lui Cain ajung să fie și să reprezinte și să prefigureze – o civilizaţie fără Dumnezeu!

Apoi, Cain a ieşit din faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden. (Gen. 4:16)

Cunosc mulţi oameni care locuiesc „în ţara Nod” și când se află în biserică, dar sincer să fiu, eu nu ştiu nici unde se află această ţară numită Nod. M-am întrebat deseori unde este acest ţinut, şi din nou nu pot să vă spun decât că există destule speculaţii şi pe această temă. Dar ni se spune despre Cain că a plecat şi a locuit în ţara aceea.

Cain s-a împreunat cu nevasta sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. (Gen. 4:17)

Oamenii au procedat aşa de multe ori de atunci încoace: au numit oraşe, străzi sau locuri după numele lor sau al unor persoane iubite. Chiar şi în lucrarea creştină, există şcoli care poartă numele anumitor persoane. Oamenilor le place să procedeze aşa, fie că sunt creştini, fie urmaşi ai lui Cain. (Doar în treacăt fie spus, apropo de obiceiuri patronimice – nu știu prea multe familii care să-și numească fiii Cain, sau Iuda!... bine, parcă nici Enoh nu are mai multă trecere!)

Această cetate este deci locul unde începe viaţa urbană: „El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh.” Oraşele au ajuns să fie una dintre cele mai mari probleme ale oamenilor în ziua de astăzi. Se spune că oraşele mor... şi totuşi oamenii se înghesuie să vină în oraşe, mai ales în cele importante... De fapt, aceasta le este definiția și carența: aglomerația, cu zgomotul și poluarea aferente. Citim mai departe, în Gen. 4:18-19

Enoh a fost tatăl lui Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatăl lui Metuşael; şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada, şi numele celeilalte era Ţila.

Avem aici începutul poligamiei, care înseamnă a avea mai mult de o soţie. Lameh face aici un lucru care era împotriva planului lui Dumnezeu pentru noi. Nu veţi găsi nicăieri în Scriptură vreo dovadă că Dumnezeu este de acord cu poligamia. Dacă citiţi atent, veţi vedea chiar că El condamnă acest lucru. Acest fapt, chiar și aici apare mai degrabă ca o consemnare istorică, după cum ne este prezentat evenimentul...

Ada înseamnă plăcere sau podoabă. Presupun că ea trebuie să fi fost prima care o fi promovat aranjarea coafurii. Ţila înseamnă a ascunde, presupun că asta înseamnă că era cochetă... Wow, ce fete şi-a luat ca soţii! Nu este de mirare că a avut probleme. Vom vedea mai târziu ce s-a întâmplat.

Asistăm aici la începuturile civilizaţiei, civilizaţia lui Cain.

Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. (Gen. 4:20)

Bine, acum nu doar Iabal a făcut treaba asta în Biblie... Şi apostolul Pavel va ajunge să trăiască din confecționarea de corturi... deci exista cerere! Oricum avem aici primul om care s-a ocupat cu construcţia de locuinţe... pe lângă creșterea și protecția turmelor: din expresia „păzesc vitele” înțeleg că avem de-a face aici cu primul fermier.

Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu lăuta şi cu cavalul. (Gen. 4:21)

Aici apar muzicienii. Sunt convins că mulţi sunt de părere că muzică modernă de astăzi (la cum sună) îşi are începuturile în civilizaţia primitivă a lui Cain!

Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama. (Gen. 4:22)

Avem aici și primii doi fierari.

Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.”(Gen. 4:23-24)

Lameh spune: „Cain a scăpat nepedepsit, aşa că trebuie să pot să scap şi eu. La urma urmei, Cain nu a ucis într-un caz de autoapărare, cum am făcut eu.” Nu am de unde să ştiu dacă Lameh a ucis încercând să se apere sau nu, dar el aşa susţine. Nu ştiu nici dacă vreuna dintre soţiile lui a avut vreo implicare sau dacă el o proteja pe vreuna dintre ele. Nu ni se spune cum s-a întâmplat, de fapt. Lameh simte că trebuie să fie răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte! (Interesantă construcție numerologică, și nu singulară: Domnul Isus i-a spus lui Petru că trebuie să ierte tot de atâtea ori!)

Adam s-a împreunat iarăşi cu nevasta sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; „căci”, a zis ea, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. (Gen. 4:25-26)

Odată cu ultimele versete din Geneza capitolul 4, care nu cred că suscită explicații suplimentare, punem și noi capăt episodului de astăzi – vă lăsăm în ecoul ultimelor două cuvinte ale textului bibic: numele Domnului! Fie ca numele Domnului să vă protejeze, să vă inspire, să vă călăuzească până la următoarea noastră întâlnire sub acest generic!