Matei 5:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 66

Itinerar Biblic

Stimați ascultători, suntem pe punctul de a aborda astăzi unul dintre marile texte ale omenirii și ale creștinismului – și acest lucru îmi dă o emoție suplimentară, pentru că nu te poți apropia oricum de un asemenea „monument” care a transformat milioane de destine și a marcat și mai multe vieți. Pentru că așa-numita „Predică de pe Munte” a Domnului Isus Hristos poate fi denigrată, adulată, minimalizată, răstălmăcită, supralicitată, deturnată etc. – dar nicidecum ignorată! Și ea chiar stârnește o gamă largă de reacții, de la aplauze furibunde și aprecieri emoționate, până la delimitări și acuzații vehemente... de la oameni care nu concep viața fără călăuzirea acestui pasaj antologic, până la alții care-l taxează drept depășit și nerelevant pt vremea noastră... Între aceste extreme, tronsonul cel mai populat și periculos este al celor care afirmă cu multă pioşenie că Predica de pe Munte este temelia religiei lor, asta neînsemnând însă altceva decât că o consideră o învățătură bună şi înălţătoare, dar care în realitate nu le afectează deloc viața... Fapt pentru care trăiesc precar, duplicitar și falimentar!

Repet ce am mai spus (adresându-mă fiecăruia... ca să mă aud și eu): dragă prietene, dacă Predica de pe Munte sintetizează religia ta, atunci asigură-te că trăieşti în acord cu ea! Este plină de prescripții și precizări, însă – dacă o priveşti cu sinceritate – Predica de pe Munte te va îndrepta către un Mântuitor care a murit pentru tine la cruce. Predica de pe Munte ne pune în față principii extraordinare şi ţeluri înalte; noi trebuie să le cunoaştem, dar atenție: ele nu vor face altceva decât să ne arate cât de departe suntem de ţintă! Fapt pt care trebuie să rescriem coordonatele cursului nostru, și să ne reconfigurăm traiectoria – altfel vom ajunge în cu totul altă parte decât ne-am propus... și va fi jale!

Vă reamintesc, în evanghelia după Matei – pe care o parcurgem în această perioadă – Predica de pe munte ocupă trei capitole: 5-7. Sunt convins că ea este în realitate doar o sinteză a mesajului lui Hristos. Îmi permit să vă aduc la cunoștință cum am împărţit-o eu... am considerat-o un discurs cu aplicație în sferele relațiilor, și anume:

1. Supuşii Împărăţiei în relaţie cu ei înşişi. (Matei 5:1–16)
2. Supuşii Împărăţiei în relaţie cu Legea. (Matei 5:17–48)
3. Supuşii Împărăţiei în raport cu Dumnezeu. (Matei 6)
4. Relaţia dintre copiii Regelui. (Matei 7)

Prima parte din pasajul intitulat Predica de pe Munte îl reprezintă câteva versete subintitulate Fericirile (sau Binecuvântarile). Este important de observat că ele descriu starea în care se află supuşii Împărăţiei, nu ceea ce trebuie să facă aceştia. În aceste douăsprezece versete, Domnul nostru a folosit cuvântul ferice de nouă ori. De altfel, și cartea Psalmilor începe cu acelaşi cuvânt: „Ferice de omul...” (Ps. 1:1). Asta este în antiteză cu blestemele legii mozaice. Poate vă amintiţi că lui Iosua i s-a spus că, după ce poporul Israel va trece Iordanul, de pe Muntele Garizim trebuiau să se rostească binecuvântările asupra poporului, iar blestemele trebuiau rostite de pe Muntele Ebal. Blestemele depăşeau cu mult binecuvântările de pe Muntele Garizim, deoarece doar Hristos poate să aducă acele binecuvântări. Deci tipul de persoane vizate de aceste fraze idealizante care formează Fericirile sunt supuşii Împărăţiei (adică cei care primesc dreptul să se numească așa, și să locuiască Împărăția) – iar binecuvântarea promisă le va fi livrată de Însuși Împăratul.

De la bun început, din chiar primul verset al cap. 5, înțelegem de ce acest discurs este numit Predica de pe Munte. În primul rând, ar trebui să observăm faptul că Domnul nu a rostit aceste învățături în faţa mulţimilor, ci înaintea ucenicilor Săi.

Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel… (Mat. 5:1–2)

E importantă și această nuanță: chiar dacă Hristos nu a rostit Predica de pe Munte în folosul direct și-n auzul mulţimilor, El le-a prezentat-o ucenicilor pentru că a văzut mulţimile şi nevoia lor. Prin urmare, ea a fost rostită indirect pentru mulţimi, avându-le în vedere – sau și mai corect: instruindu-i pe ucenici să fie și să facă ce trebuie pentru a împlini nevoi ale oamenilor.

În zilele noastre, chiar dacă nu-și dau seama sau nu doresc, oamenii au nevoie în primul rând să vină la Hristos. Deşi Împărăţia este momentan în aşteptare, ea se află în acel loc în care sămânţa a fost semănată, iar sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Treaba noastră în lume nu este neapărat fericirea ei sau a noastră, ci să semănăm sămânţa, şi va veni în curând și ziua când Hristos Îşi va instaura împărăţia pe acest pământ.

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Mat. 5:3)

Acest verset nu îţi spune cum să devii sărac în duh, ci spune doar: „Ferice de cei săraci în duh.” În zilele noastre, doar păcătosul mântuit îşi poate cunoaşte sărăcia duhului – care înseamnă absența mândriei, asumarea propriei nimicnicii, încredere totală nu în sine, în ce putem, spunem sau facem – ci în Dumnezeu, către care privim cu supunere și dependență. Ce să spunem despre cei pe care Predica de pe Munte, în loc să-i facă pe oameni să aibă un duh smerit, îi face să se laude, asemenea celor despre care vă spuneam că declară cu emfază că această cuvântare a Mântuitorului este religia lor! Asta e doar o păcăleală – de sine, și a celor care-i cred! Viața, trăirea smerită și evlavioasă, în dependență de Dumnezeu certifică locul pe care-l are cu adevărat Predica de pe munte și aceste fericiri în sistemul tău de valori și încredințări! Dacă nu trăiești ce spui, ești aramă sunătoare și chimval zăngănitor! A nu trăi așa, înseamnă a fi ipocrit... și sunt așa de mulți azi!

Chiar de curând m-am întâlnit cu un afacerist foarte bogat, care mi-a spus: „Mergeam și eu la biserică asemenea atâtor altor ipocriţi, şi eram de fapt unul dintre ei, vorbind despre respectarea Predicii de pe Munte. Dar într-o zi, mi-am dat seama că sunt un păcătos pierdut, aflat pe calea către iad. M-am întors la Hristos şi El m-a mântuit!”. Prietene, ai grijă! Doar Duhul lui Dumnezeu îţi poate descoperi vinovăția și mândria, și poate asigura lepădarea de sine și smerenia senină a duhului tău. Mai spun o dată: în Predica de pe Munte, Domnul Isus nu le spunea ucenicilor Săi cum să devină cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Ei deja erau cetăţeni ai Împărăţiei. Noi, creştinii de azi, suntem de fapt, foarte săraci în duh, suntem faliţi din punct de vedere spiritual, dar avem de dat ceva ce este mai valoros decât argintul şi aurul. Pavel a exprimat lucrul acesta astfel: „Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Cor. 6:10). „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” se referă la bogăţiile spirituale care se află la dispoziţia tuturor celor care Îi aparţin lui Hristos.

Următoarea fericire este (Mat. 5:4):

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Este interesant de observat că aceleaşi gânduri exprimate în Fericiri pot fi întâlnite şi în alte părţi în Scriptură. Despre cei săraci în duh se vorbeşte în Ţefania 3:12, iar Mica este un exemplu al celor care plâng şi sunt mângâiaţi (vezi cap. 7). Cred că Domnul Isus avea înaintea ochilor multă suferință, nefericire, mândrie și neputință – dacă atunci când deschide gura adresează de la bun început aceste cuvinte, spre mângâiere și încurajare și nicidecum spre blazare și resemnare. De reflectat aici și la locul, importanța, greutatea lacrimilor în procesul devenirii noastre. Iar a-ți plânge păcatele și a-ți deplânge păcătoșenia, constituie primul pas spre pocăință și mântuire – care este suprema răsplătire a omului!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! (Matei 5:5)

Ce concept, ce principiu – azi parcă mai inactual decât oricând: bândețea! David afirmase ceva similar cu o mie de ani înainte – în Psalmul 37:11: Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace. Oricine poate vedea însă că cei blânzi nu stăpânesc și nu-s aparent mai scutiți de probleme ca alții, în zilele noastre... Aparent deci această a treia fericire din Predica de pe Munte nu pare că e valabilă, nu se prea aplică... Cu toate acestea, atunci când Hristos va domni, cei blânzi vor moşteni pământul.

Blând nu înseamnă moale, inofensiv, sensibil și amabil... ci mai degrabă putere ținută în frâu, renunțare, răbdare, bunăvoință... Cum devii blând? Domnul nostru a fost blând şi smerit, de aceea va moşteni toate lucrurile; noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Isus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu ne precizează că Duhul produce dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, facere de bine, bunătate, credinţă, răbdare şi blândeţe. Doar Duhul lui Dumnezeu poate să te frângă şi să te facă blând. Dacă prin eforturile tale ai putea să produci blândeţe în tine, ai fi mândru de tine, nu-i aşa? Şi astfel s-a zis cu blândeţea ta, și n-ai mai fi nici sărac în duh! Blândeţea nu este produsă prin eforturi proprii, ci prin efortul Duhului. Doar Duhul Sfânt poate produce blândeţe în inima unui creştin predat Domnului. Creştinul care a învăţat secretul producerii roadelor Duhului Sfânt poate deschide aici la Fericiri şi să citească: „Ferice de cei blânzi: căci ei vor moşteni pământul” şi să vadă că răsplătirea celor blânzi ține încă de viitor. Pavel i-a întrebat pe credincioşii din Corint: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?...” (1 Cor. 6:2).

Fericirile ne prezintă niște ţeluri, pe care un copil al lui Dumnezeu doreşte să le realizeze în viaţa lui, însă pe care nu le poate atinge singur. Poate aţi auzit de predicatorul care pregătise un mesaj intitulat: „Ce este blândeţea şi cum am dobândit-o.” El spunea că încă nu prezentase mesajul, dar că imediat ce avea să strângă o audienţă suficient de mare, îl va prezenta! Părerea mea este că acel om şi-a pierdut blândeţea de multă vreme. Blândeţea nu poate fi decât o roadă a Duhului Sfânt!

Apoi, în versetul şase ni se spune (Mat. 5:6):

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Credinciosul este dornic de curățenie, și în căutarea stării corecte înaintea lui Dumnezeu. Asta se obține prin ajutorul Duhului Sfânt în lupta continuă cu păcatul. Dar ce se poate spune despre omul firesc? Este el însetat şi înfometat după neprihănire? Cei pe care-i știu eu sigur nu sunt! „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Omul firesc este în antiteză cu omul duhovnicesc, care descoperă că Hristos este neprihănirea lui: „Isus... a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30).

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Mat. 5:7)

Această fericire este atât de greşit înţeleasă în zilele noastre, pentru că ea condiţionează obţinerea milei de mila pe care o arătăm noi altora. Nu aceasta este condiţia în baza căreia avem noi parte de milă: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5, sublinierea îmi aparţine). Noi nu trebuie să manifestăm milă pentru a avea parte de milă, ci pentru că am avut parte de milă: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Pet. 2:9-10). Mila înseamnă compasiune+acțiune, și să nu uităm că Domnul așteaptă și voiește milă, iar nu jertfă, pentru că mila biruiește judecata!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! (Mat. 5:8)

Niciun om sincer nu poate spune că inima lui este curată. Cum poate inima omului, care este deznădăjduit de rea, să fie curăţată? Cuvântul și Domnul Isus ne spun că din inima omului ies cele mai teribile lucruri, și că răutățile omenirii arată starea de inimă a omenirii. De aceea Dumnezeu cere inima omului, spre a o curăța și locui! Suntem curăţaţi prin spălarea naşterii din nou. Doar sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice păcat (vezi 1 Ioan 1:7). Domnul Isus a spus (Ioan 15:3): „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus”. Observați ce răsplată supremă primesc cei cu inima curată: intimitate cu Dumnezeu, care-Și va descoperi fața înaintea celor cu adevărat curați! (Mat. 5:9)

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Pacea cere sacrificii și eforturi – iar omul credincios care are parte de pacea cu Dumnezeu și de pacea lui Dumnezeu, a căpătat slujba împăcării omului cu Dumnezeu, și-a oamenilor între ei. Puteţi să-mi spuneţi numele unui om împăciuitor? Nu există nimeni astăzi care să poată face pace. Doar Hristos este marele Făcător de pace. El a făcut pace prin sângele Lui între un Dumnezeu neprihănit şi un păcătos vinovat: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). El este pacea noastră, care aduce și păstrează pacea reală (Ef. 2:14-).

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Mat. 5:10)

Aplicaţia acestei fericiri în zilele noastre şi pentru rămăşiţa lui Israel în timpul Necazului celui mare este uşor de observat. Dar oare se poate aplica ea Împărăţiei care va fi instaurată? Sunt destule voci care afirmă că destule versete din Scriptură ne învață că „împărăţia de o mie de ani ar fi un timp de testare, și că izbucnirea războiului de la sfârşitul Mileniului arată că răul va exista și în timpul Mileniului” (vezi Apoc. 20:7-9). Nu cred că trebuie să fie preocuparea noastră principală, ci mai degrabă să mijlocim și să fim ajutor și mângîiere pentru cei ce suferă persecuție pentru că doresc și practică neprihănirea!

Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. (Mat. 5:13–14)

Poporul lui Dumnezeu din orice epocă şi zonă este atât sare, cât şi lumină în lume. Scoţienii traduc termenul „gust” din acest verset prin cuvântul mai expresiv aromă, care mie îmi place mult mai mult: „Dacă sarea şi-a pierdut aroma…” Problema în zilele noastre este că cei mai mulţi membri ai bisericilor şi-au pierdut nu doar aroma, ci şi vlaga. Sunt tot mai puţini creştinii care sunt sare. Sarea nu doar îngreunează procesul de fermentare şi altele asemenea lui, ci chiar le împiedică. Noi trebuie să fim sarea pământului şi să influenţăm lumea în bine.

Creştinii sunt şi lumina lumii. Cu siguranţă în Împărăţie credincioşii vor fi lumina lumii și acesta este un principiu extraordinar pentru noi. Dar noi trebuie să fim o lumină acum și aici, în vecinătatea noastră şi oriunde mergem. Sigur, nu avem lumină în noi înşine – suntem mai degrabă precum planetele, care doar reflectă lumina stelelor; Cuvântul lui Dumnezeu și Domnul Isus sunt Lumina. A fi lumină înseamnă să-L imiți pe Domnul în trăire și să transmiți, într-un fel sau altul, Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să citezi Scriptura tot timpul, ci înseamnă că trebuie să împărtăşeşti lumina pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Este foarte uşor să clădeşti o relaţie cu o persoană şi apoi, discret şi cu amabilitate să îi prezinţi o carte, un program de radio unde se vorbește din Scriptură, Evanghelia, sau o biserică... În multe feluri poţi fi azi lumină în lume! (Mat. 5:16)

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

Există oameni cu convingeri liberale care cred că Predica de pe Munte este mai degrabă antropocentrică (adică centrată pe om), decât teocentrică (adică centrată pe Dumnezeu). (Aceştia sunt termenii folosiţi de ei.) În mod evident însă, Predica de pe Munte nu este antropocentrică sau centrată pe om, ci este teocentrică. Oare versetul acesta spune: „Tot aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre bună şi să vă laude și să vă gratuleze pe voi, să vă bată pe umăr şi să vă dea o medalie de aur şi o cupă a dragostei?” Nu! Acest verset spune că noi trebuie să facem ca lumina noastră să strălucească în această lume, pentru ca astfel să Îi aducem slavă Tatălui nostru care este în ceruri! Predica de pe Munte este centrată pe Dumnezeu... și asta e valabil și acum și aici, dar și-n faza următoare a istoriei – când Împărăţia va fi instaurată aici pe pământ, tot ceea ce se va face şi se va spune va fi centrat tot pe Dumnezeu. Şi în vremea noastră, în această lume pierdută în care trăim noi astăzi, principala noastră motivaţie ar trebui să fie să Îi aducem slavă lui Dumnezeu, și să fim catalizatori ai laudei și glorificării Lui. Fiecare creştin ar trebui să ia foarte serios în considerare acest aspect. Scopul şi ţelul vieţilor noastre trebuie să fie acela de a-L proslăvi pe Dumnezeul nostru.

Așadar, în prima parte a acestui capitol 5 al Ev. după Matei, începutul Predicii de pe munte se adresează cetățenilor Împărăţiei cerurilor – care este în ei și-n mijlocul lor, aici și acum, ca o pregustare a Împărăției viitoare – supușii Împărăției așadar în relaţie cu ei înşişi (Matei 5:1–16). Partea a doua a capitolului 5, până la sfârșit, îi privește pe aceiași (supuşii Împărăţiei) în relaţie cu Legea. Nu vă speriați, nu vom intra în detalii mozaice, ci vom rămâne axați pe desprinderea adevărurilor hristice utile credinciosului de azi.

Să nu credeţi că am venit să stric legea sau prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Mat. 5:17)

Amintiţi-vă, vă rog, că legea ceremonială era parte a legii lui Moise. Hristos a fost jertfa pentru păcatele lumii, Mielul jertfit înainte de întemeierea lumii. Hristos nu a venit pentru a distruge legea, ci pentru a o împlini. El a împlinit-o şi a respectat-o în tot timpul vieţii Sale pământeşti. El a putut să atingă standardul care a fost pus înaintea omului, iar acum El poate să ne atribuie (mie, şi ţie, şi oricărui credincios) neprihănirea Sa. Standardele lui Dumnezeu nu s-au schimbat, așadar e clar că noi nu le putem îndeplini prin propriile noastre puteri. Avem mare nevoie de ajutor, avem mare nevoie de milă, avem mare nevoie de un Mântuitor – şi atunci când venim la Hristos, primim milă!

Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. (Mat. 5:18)

Sper că nu veţi interpreta greşit ceea ce spun în această secţiune pe care noi o intitulăm Predica de pe Munte. Nu spun că noi avem libertatea de a călca legea lui Moise. Realitatea este că Legea a rămas încă standardul cerut de Dumnezeu, însă ea îmi arată că nu mă pot ridica la nivelul standardului Său. Și această constatare nu mă abandonează neajutorat, ci mă conduce la crucea lui Hristos. Singurul mod în care eu pot împlini Legea este prin acceptarea Celui care a putut să o împlinească – Isus Hristos!

Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. (Mat. 5:19)

Nu poţi încălca poruncile lui Dumnezeu şi să scapi nepedepsit, și nici nu le poţi respecta prin puterile tale. Singura șansă ca să le poţi respecta este să vii la Isus Hristos şi să primeşti mântuire, putere şi tărie. Poruncile nu sunt o cale de mântuire, ci un mijloc pentru a-ţi arăta calea spre mântuire, prin acceptarea lucrării lui Isus Hristos. (Mat. 5:20)

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

Este foarte important să înţelegi ce vrea să spună Domnul Isus aici: după Lege, fariseii aveau un nivel înalt de neprihănire, însă acesta nu era de ajuns. Cum am putea noi să depăşim neprihănirea lor? Prin eforturile noastre este imposibil. Și nici ajutorul omenesc nu ne este de ajuns! Așadar, avem nevoie de Dumnezeu care în Hristos a făcut lucrul acesta pentru noi. Către El ne îndreptăm cu credință, Lui Îi mulțumim, de El depindem – Lui vă las.