Ruxandra Cesereanu despre întruchipările și măștile feminității

Timpul prezent

Ruxandra Cesereanu a publicat recent antologia de poezie „Panteră neagră am fost cîndva”, apărută la editura Cartier, în prestigioasa serie Cartier de colecție. Ruxandra Cesereanu este, de la finalul lui 2023, președinta PEN România. Vorbim despre poezia ei dar și despre misiunea PEN România de a apăra libertatea, demnitatea și drepturile scriitoarelor și scriitorilor, despre proiectele pentru 2024 și despre semnificația zilei de 8 martie.
Antologia „Panteră neagră am fost cîndva” cuprinde poeme din volume apărute în perioada 1993-2021. Aproape 30 de ani de scris, în care Ruxandra Cesereanu a pus în limbaj poetic un univers personal, populat de figuri feminine cu alură mitică, măști sau ipostaze arhetipale care explorează un trecut deopotrivă colectiv și personal, deopotrivă psihic și istoric. Cum s-a conturat această căutare poetică, această încercare de înțelegere a lumilor din care venim?
Ruxandra Cesereanu: „Eu, la începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet, nu poetă. E foarte bine că sînt poetă, consider acum. Dar la început aveam dorința să mă axez pe o anumită virilitate de afirmare, ca imagine. Apoi, treptat mi-am dat seama: căutarea mea e de cu totul alt tip, dacă mă interesează să aflu cine sînt. (...) Ce m-a interesat a fost să reușesc ca, pe această scenă a fantasmelor, să ajung la niște partituri de cunoaștere, să înțeleg ce sînt. Măștile feminine pe care le utilizez în poezia mea sînt, toate, niște ipostaze de căutare a unei căi femeiești, prin varii substitute teatrale, histrionice. Dar întotdeauna e vorba de această questa.”

Ai vreo explicație pentru care la începuturi voiai să fii poet și nu poetă?
Ruxandra Cesereanu: „Evident. Lumea noastră literară era o lume a bărbaților, o lume patriarhală. Și, ăsta-i adevărul, nu văd de ce să ne tot ferim de cuvinte, era o lume misogină, în care foarte rar erau acceptate scriitoarele femei, în sensul de a fi recunoscute. Existau cîteva nume dar ele erau numărabile pe degete. Eu am avut noroc pentru că am avut doi susținători în familie: tatăl meu, Domițian, și perechea mea, Corin. Ei mereu mi-au explicat că lumea în care intru este o lume a bărbaților și că-mi va fi greu să intru în această lume și să o străbat. Dar amîndoi mi-au spus un lucru esențial: să nu abandonez căutarea drumului meu, să merg pînă la capăt, în ciuda obstacolelor și a dificultăților.”